Pragurile de 100.000 de urmăritori și 24 de materiale, criteriul „beneficiului” și momentul notificării creatorilor de conținut ridică o întrebare juridică esențială: unde se termină competența CNA de a pune legea în aplicare și unde începe modificarea, printr-un act administrativ, a regimului stabilit de legiuitor?

Decizia CNA nr. 116 din 24 februarie 2026 privind procedura de licențiere, de autorizare și de notificare a serviciilor media audiovizuale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 718 din 28 august 2026 și va intra în vigoare la 27 septembrie 2026.

Una dintre cele mai importante noutăți privește creatorii de conținut care utilizează platforme de partajare a materialelor video.

Pentru prima dată, CNA instituie o procedură distinctă prin care anumite canale de pe asemenea platforme pot intra în categoria serviciilor media audiovizuale la cerere și, în anumite condiții, devin supuse obligației de notificare.

Problema nu este lipsită de importanță practică.

CNA a precizat public că nu orice utilizator al unei platforme și nu orice vlog sau podcast intră în această categorie. Potrivit autorității, obligația de notificare intervine numai dacă sunt îndeplinite cumulativ criteriile prevăzute de art. 33 și condițiile prevăzute de art. 36 din Decizie.

Dincolo însă de oportunitatea unei reglementări adaptate noilor forme de comunicare online, Decizia nr. 116/2026 ridică o altă problemă, mult mai tehnică:

avea CNA competența legală să stabilească, printr-un act administrativ normativ, toate aceste criterii, praguri și termene?

Aceasta este, în esență, problema de legalitate care merită analizată.

Ce reglementează Decizia nr. 116/2026?

Art. 33 stabilește cinci criterii cumulative pentru calificarea unui canal furnizat prin intermediul unei platforme de partajare video drept serviciu media audiovizual la cerere.

Printre acestea se regăsesc caracterul comercial al activității, responsabilitatea editorială a utilizatorului, accesarea conținutului la cerere și existența unui obiectiv principal de informare, divertisment sau educare.

Art. 36 adaugă însă un al doilea set de condiții cumulative pentru notificarea la CNA.

În mod particular, sunt relevante trei dintre acestea:

• minimum 100.000 de urmăritori sau abonați;
• minimum 24 de materiale audiovizuale încărcate în ultimele 12 luni;
• obținerea de bani, produse, servicii sau a unui beneficiu, pentru sine sau pentru un terț.

CNA explică oficial că aceste condiții sunt cumulative. Dacă una singură nu este îndeplinită, potrivit interpretării autorității, obligația de notificare nu există.

Prin urmare, simplul fapt că o persoană are peste 100.000 de urmăritori nu este suficient.

Problema juridică apare însă atunci când aceste dispoziții sunt comparate cu Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Legea definește deja serviciul media audiovizual

Legea nr. 504/2002 conține propria definiție a serviciului media audiovizual.

În esență, legea are în vedere un serviciu aflat sub responsabilitatea editorială a unui furnizor, al cărui scop principal – sau scopul principal al unei secțiuni disociabile – îl constituie furnizarea de programe către publicul larg, în scop de informare, divertisment sau educare, prin rețele de comunicații electronice.

Legea definește separat serviciul media audiovizual la cerere, responsabilitatea editorială și furnizorul de servicii media.

Aceste definiții sunt importante deoarece statutul juridic al unei activități nu poate rezulta, în principiu, exclusiv dintr-un act administrativ.

Legea stabilește categoria juridică.

CNA poate adopta norme pentru aplicarea legii.

De aici apare prima problemă.

Poate CNA să stabilească o definiție autonomă?

Art. 33 din Decizia nr. 116/2026 reproduce, într-o măsură importantă, elemente care se regăsesc și în Legea nr. 504/2002 și în Directiva serviciilor mass-media audiovizuale.

Privit astfel, textul poate fi interpretat ca o simplă concretizare a definiției legale pentru situația particulară a canalelor de pe platformele video.

În această interpretare, problema de legalitate este mult diminuată.

Dificultatea apare dacă art. 33 este interpretat ca o definiție autonomă, care permite CNA să califice drept serviciu media audiovizual o activitate care nu întrunește condițiile prevăzute de lege.

Un act administrativ normativ nu poate modifica definiția stabilită printr-o normă cu forță juridică superioară.

De aceea, art. 33 poate fi considerat legal în măsura în care rămâne o normă de aplicare a definiției din Legea nr. 504/2002.

Dacă însă dobândește o funcție constitutivă autonomă, problema depășirii competenței normative a CNA devine serioasă.

Problema pragului de 100.000 de urmăritori

Și mai interesantă este situația art. 36.

Legea nr. 504/2002 nu stabilește un prag de 100.000 de urmăritori pentru existența unui serviciu media audiovizual la cerere sau pentru obligația de notificare.

De aici rezultă o dilemă juridică.

Să presupunem că un canal cu 80.000 de urmăritori îndeplinește toate elementele definiției legale a unui serviciu media audiovizual la cerere.

Art. 74 alin. (5) din Legea nr. 504/2002 stabilește obligația persoanei care intenționează să furnizeze asemenea servicii de a notifica CNA.

Poate o decizie administrativă să înlăture această obligație până când canalul ajunge la 100.000 de urmăritori?

Situația inversă este la fel de relevantă.

Să presupunem că o activitate nu întrunește definiția legală a serviciului media audiovizual.

Poate simpla atingere a pragului de 100.000 de urmăritori să transforme acea activitate într-un asemenea serviciu?

În principiu, răspunsul ar trebui să fie negativ.

Rezultă astfel că pragul de 100.000 poate avea cel mult rolul unui criteriu administrativ de aplicare sau de minimis, dar funcția juridică exactă a acestuia trebuie conciliată cu legea.

Aici se află una dintre vulnerabilitățile importante ale noii reglementări.

Aceeași problemă apare în cazul celor 24 de materiale

Legea nu prevede nici condiția publicării a minimum 24 de materiale în ultimele 12 luni.

Un canal care publică 23 de materiale nu poate fi exclus din definiția legală numai din acest motiv, dacă întrunește toate condițiile prevăzute de lege.

Invers, publicarea celui de-al 24-lea material nu poate transforma automat o activitate care nu este serviciu media audiovizual într-un asemenea serviciu.

Pragul poate avea o justificare practică.

Dar oportunitatea unei reguli și competența juridică de a o institui sunt două probleme diferite.

Ce înseamnă „beneficiu”?

O altă problemă apare în cazul condiției prevăzute de art. 36 referitoare la obținerea unor bani, produse, servicii sau a unui „beneficiu”.

Noțiunea este foarte largă.

Să luăm situația unui creator care nu realizează publicitate sponsorizată, nu are o activitate economică organizată și intră doar ocazional într-o transmisie live, în cursul căreia primește cadouri virtuale cu o valoare simbolică.

Este suficient acest fapt pentru a considera îndeplinit criteriul beneficiului?

Dar existența unui singur abonat?

Dar primirea ocazională a unui produs?

Problema nu este pur teoretică.

Art. 33 impune existența unei activități cu caracter comercial, iar art. 36 introduce separat condiția obținerii unui beneficiu.

Cele două noțiuni nu ar trebui confundate.

Existența unui avantaj patrimonial incidental nu înseamnă în mod necesar că întreaga activitate a persoanei dobândește caracter economic sau comercial.

Calificarea trebuie făcută prin raportare la activitatea în ansamblul său: regularitatea monetizării, scopul urmărit, legătura dintre conținut și contraprestație, organizarea activității și importanța economică efectivă.

O interpretare potrivit căreia orice cadou virtual simbolic transformă activitatea într-una comercială ar putea ridica serioase probleme de proporționalitate și previzibilitate.

Poate numărul de urmăritori să schimbe natura juridică a libertății de exprimare?

Această întrebare devine deosebit de importantă în cazul persoanelor care utilizează platformele în principal pentru exprimarea opiniilor.

Un cont poate publica comentarii asupra unor teme de actualitate, materiale educative, fotografii, texte transformate în materiale video și transmisii live ocazionale.

Dacă acel cont crește de la 80.000 la 100.000 de urmăritori, natura conținutului nu se modifică prin acest simplu fapt.

Se modifică audiența.

De aceea, pragul de popularitate nu poate înlocui analiza celorlalte condiții legale.

Trebuie subliniat însă și contrariul: faptul că o persoană își exprimă opiniile nu exclude automat posibilitatea existenței unui serviciu media audiovizual. Libertatea de exprimare și reglementarea serviciilor media nu sunt categorii incompatibile.

Problema este dacă încadrarea se face potrivit criteriilor stabilite prin lege și într-o manieră suficient de previzibilă.

Cea mai serioasă problemă poate fi însă termenul notificării

Art. 74 alin. (5) din Legea nr. 504/2002 pornește de la o regulă clară: persoana care intenționează să furnizeze servicii media audiovizuale la cerere trebuie să notifice CNA cu cel puțin 7 zile înainte de începerea activității.

Decizia nr. 116/2026 construiește însă, pentru canalele de pe platformele video, un mecanism diferit.

Art. 37 leagă notificarea de momentul în care sunt întrunite criteriile art. 33 și condițiile art. 36.

Problema poate fi ilustrată foarte simplu.

O persoană începe să publice conținut în ianuarie.

În septembrie ajunge la 100.000 de urmăritori și, în acel moment, întrunește toate condițiile Deciziei.

Potrivit mecanismului Deciziei, obligația de notificare apare atunci.

Dar potrivit legii, notificarea trebuia făcută cu șapte zile înainte de începerea activității.

Adică înainte de ianuarie.

Cele două repere temporale sunt dificil de conciliat.

Persoana nu poate călători în timp pentru a notifica CNA cu șapte zile înaintea unei activități pe care Decizia o califică juridic abia ulterior.

Anexa nr. 5 complică suplimentar problema

Anexa nr. 5 raportează, la rândul său, notificarea la îndeplinirea criteriilor și condițiilor stabilite prin Decizie.

Avem astfel două mecanisme:

Legea: notificarea înainte de începerea activității.

Decizia: notificarea după ce, în cursul unei activități existente, sunt îndeplinite anumite criterii și praguri.

Această diferență poate depăși domeniul simplei reglementări procedurale.

Dacă actul administrativ modifică faptul generator și termenul unei obligații stabilite prin lege, apare problema respectării ierarhiei actelor normative.

Dar ce facem cu activitățile deja existente?

Problema este confirmată de art. 50 alin. (2) din Decizie, care instituie un regim tranzitoriu pentru persoanele care se califică drept servicii media audiovizuale la cerere furnizate prin platforme.

Și aici apare aceeași dilemă.

Dacă respectivele canale erau deja servicii media audiovizuale potrivit Legii nr. 504/2002, obligația lor de notificare exista deja în temeiul legii.

În acest caz se poate pune întrebarea dacă CNA putea acorda, printr-o decizie administrativă, un nou termen pentru executarea unei obligații stabilite prin lege.

Dacă, dimpotrivă, aceste canale nu erau servicii media potrivit legii și dobândesc acest statut numai prin aplicarea criteriilor noii Decizii, apare problema inversă: actul administrativ ar participa la crearea unui statut juridic pe care legea nu îl instituise.

Este una dintre contradicțiile structurale ale reglementării.

CNA are competență normativă. Dar aceasta nu este nelimitată

Este important să nu cădem într-o concluzie greșită.

Faptul că Decizia nr. 116/2026 este un act administrativ nu înseamnă că CNA nu poate adopta norme obligatorii.

Dimpotrivă.

Legea nr. 504/2002 conferă CNA competențe normative, iar Curtea Constituțională a recunoscut expres această competență.

Prin Decizia nr. 12/2013, Curtea Constituțională a arătat că CNA, ca autoritate publică autonomă și autoritate unică de reglementare în domeniul audiovizualului, poate emite acte administrative normative în aplicarea Legii nr. 504/2002.

Dar tocmai expresia „în aplicarea legii” este esențială.

Actul administrativ secundar poate detalia și organiza executarea legii.

Nu poate înlocui legea și nu poate crea norme primare în domenii pe care legiuitorul le-a reglementat deja.

Prin urmare, întrebarea nu este dacă CNA poate reglementa.

Poate.

Întrebarea este până unde poate merge această reglementare.

Există și un argument interesant chiar în Legea audiovizualului

Legea nr. 504/2002 reglementează distinct furnizorii platformelor de partajare a materialelor video.

În această materie, legiuitorul a prevăzut expres competența CNA de a stabili prin decizie procedura de notificare.

În schimb, în cazul serviciilor media audiovizuale la cerere, art. 74 alin. (5) stabilește direct obligația și termenul de notificare.

Diferența nu conduce automat la nelegalitatea Deciziei nr. 116/2026.

Este însă un argument relevant atunci când trebuie stabilit cât de largă este delegarea normativă de care dispune CNA.

De ce este importantă și materia contravențională?

Problema devine mai sensibilă deoarece nerespectarea obligației de notificare poate avea consecințe contravenționale.

Art. 90 din Legea nr. 504/2002 sancționează, în condițiile prevăzute de lege, furnizarea unui serviciu media fără notificarea prevăzută de art. 74 alin. (5).

În această materie funcționează cu o intensitate sporită principiul legalității.

Destinatarul normei trebuie să poată determina:

Sunt sau nu furnizor al unui serviciu media audiovizual?

Trebuie sau nu să notific CNA?

Din ce moment?

În ce termen?

Ce conduită poate atrage sancțiunea?

Cu cât răspunsul la aceste întrebări depinde mai mult de criterii introduse printr-un act administrativ și de noțiuni precum „beneficiu”, cu atât problema previzibilității devine mai importantă.

Aceasta nu înseamnă că legea nu poate permite autorității de reglementare să detalieze obligațiile.

Înseamnă doar că delimitarea dintre normele legislative și cele administrative trebuie să rămână suficient de clară atunci când nerespectarea lor poate atrage sancțiuni.

Directiva europeană nu impune pragul de 100.000 de urmăritori

Decizia nr. 116/2026 trebuie analizată, desigur, și în contextul Directivei 2010/13/UE privind serviciile mass-media audiovizuale, modificată prin Directiva (UE) 2018/1808.

Directiva a extins și adaptat reglementarea europeană la noile forme de distribuție a conținutului audiovizual și tratează distinct serviciile media audiovizuale și platformele de partajare video.

Dar Directiva nu stabilește un prag european general de 100.000 de urmăritori și nici o regulă potrivit căreia publicarea a 24 de materiale în 12 luni determină obligația de notificare.

Aceste criterii reprezintă alegeri ale reglementatorului național.

Iar faptul că o anumită soluție nu este interzisă de dreptul Uniunii nu rezolvă o altă întrebare:

cine avea competența să o adopte în dreptul român – legiuitorul sau autoritatea administrativă?

Compatibilitatea europeană și competența internă sunt două probleme juridice diferite.

Decizia nu trebuie însă prezentată ca o formă de cenzură

În dezbaterea publică există riscul ca problema juridică să fie simplificată excesiv.

CNA a precizat că notificarea nu reprezintă autorizarea prealabilă a conținutului și că autoritatea nu aprobă opiniile înainte de publicare.

Această precizare este corectă și importantă.

Problema juridică serioasă nu este dacă CNA introduce o „cenzură” în sens clasic.

Problema este mult mai tehnică:

în ce condiții poate o persoană care publică materiale pe TikTok, YouTube sau o altă platformă să dobândească statutul juridic de furnizor al unui serviciu media audiovizual la cerere și cine are competența să stabilească aceste condiții?

Tocmai aici trebuie purtată discuția.

Există deja indicii că problema are consecințe practice

Reglementarea nu privește un scenariu pur ipotetic.

Înainte chiar de intrarea în vigoare a Deciziei nr. 116/2026, CNA a aplicat art. 74 alin. (5) din Legea nr. 504/2002 unui canal de YouTube.

În ședința din 5 august 2026, CNA a decis aplicarea unei somații publice canalului „OTV – Dan Diaconescu” pentru încălcarea obligației de notificare prevăzute de acest articol.

Acest precedent administrativ este relevant.

El demonstrează că însăși CNA consideră că Legea nr. 504/2002 poate fi aplicată canalelor de pe platformele video independent de intrarea în vigoare a Deciziei nr. 116/2026.

Dar tocmai această împrejurare face și mai importantă clarificarea raportului dintre obligația stabilită direct prin lege și noile praguri introduse prin Decizie.

Ce se poate face dacă o persoană consideră că Decizia îi încalcă drepturile?

Deciziile normative ale CNA nu sunt sustrase controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, Legea nr. 504/2002 prevede expres că actele normative emise de CNA pot fi contestate în instanța de contencios administrativ de persoanele care se consideră prejudiciate.

Controlul instanței poate privi inclusiv:

• competența autorității emitente;
• respectarea legii cu forță juridică superioară;
• existența unui exces de putere;
• claritatea și previzibilitatea normei;
• respectarea principiului proporționalității;
• consecințele reglementării asupra drepturilor și intereselor legitime.

În condițiile Legii nr. 554/2004 poate fi solicitată și suspendarea executării actului administrativ, dacă sunt întrunite condițiile legale privind existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Suspendarea nu echivalează însă cu anularea actului.

Este o măsură provizorie, iar legalitatea Deciziei este stabilită definitiv numai prin hotărârea instanței competente.

Concluzie: problema reală este ierarhia normelor

Decizia CNA nr. 116/2026 răspunde unei probleme reale: granița dintre creatorul individual de conținut și furnizorul profesionist al unui serviciu media audiovizual este tot mai greu de trasat.

Platformele digitale au schimbat radical modul în care conținutul audiovizual este creat și distribuit.

Un singur utilizator poate ajunge astăzi la o audiență mai mare decât cea a unor instituții media tradiționale.

Este firesc ca dreptul să încerce să răspundă acestei transformări.

Dar modernizarea reglementării trebuie realizată cu respectarea unei reguli elementare a statului de drept:

actul administrativ trebuie să rămână în limitele legii pe care o pune în aplicare.

Din această perspectivă, Decizia CNA nr. 116/2026 ridică cel puțin patru întrebări juridice importante:

Poate CNA să introducă praguri de 100.000 de urmăritori și 24 de materiale care nu se regăsesc în Legea nr. 504/2002?

Poate noțiunea foarte largă de „beneficiu” să determine intrarea unei persoane fizice într-un regim juridic cu posibile consecințe contravenționale?

Poate o decizie administrativă să lege notificarea de un moment diferit de cel stabilit expres prin art. 74 alin. (5) din lege?

Și poate CNA să instituie prin act administrativ un regim tranzitoriu pentru executarea unei obligații prevăzute direct de lege?

Răspunsul definitiv la aceste întrebări nu aparține autorului unui comentariu juridic și nici autorității care a adoptat Decizia.

În cazul unei contestări, răspunsul aparține instanței de contencios administrativ.

Până atunci, concluzia prudentă este aceasta:

Decizia CNA nr. 116/2026 nu poate fi calificată în bloc drept nelegală, dar unele dintre dispozițiile sale – în special cele referitoare la pragurile de notificare, criteriul beneficiului și momentul nașterii obligației – ridică probleme serioase privind raportul dintre competența normativă a CNA și limitele stabilite prin Legea nr. 504/2002.

Avertisment editorial

Prezentul material are caracter exclusiv informativ și reprezintă o analiză juridică generală a dispozițiilor normative în vigoare la data publicării. Materialul nu constituie consultanță juridică, nu reprezintă o analiză a unei situații individuale și nu poate înlocui asistența juridică acordată în raport cu circumstanțele concrete ale unui caz.

Legislația, jurisprudența și practica autorităților publice pot suferi modificări ulterioare publicării.