Garanțiile repartizării aleatorii în procesul penal și problema aceluiași judecător chemat să se pronunțe succesiv asupra coinculpaților

Un caz relatat recent în presă ridică o problemă juridică mult mai interesantă decât aparenta coincidență că mai multe propuneri de arestare preventivă au ajuns la aceleași complete.

Situația descrisă este, în esență, următoarea: într-un dosar penal privind un număr mare de persoane, propunerile de arestare preventivă ar fi fost împărțite în mai multe grupuri de inculpați, constituindu-se dosare distincte. Mai multe dintre acestea ar fi ajuns, succesiv, la aceiași judecători de drepturi și libertăți.

Relatarea publică formulează două critici principale: că împărțirea unei propuneri în mai multe dosare ar fi presupus obligatoriu o disjungere dispusă de judecător și că revenirea cauzelor la aceleași complete ar pune sub semnul întrebării caracterul aleatoriu al repartizării.

Prima afirmație necesită o corecție juridică importantă.

Cea de-a doua nu poate primi un răspuns numai prin observarea rezultatului repartizării.

Pentru că întrebarea juridică nu este dacă o anumită succesiune de repartizări pare improbabilă.

Întrebarea este dacă traseul prin care fiecare cauză a ajuns la judecătorul care a soluționat-o poate fi reconstruit și explicat prin reguli obiective, prestabilite și verificabile.

1. Repartizarea aleatorie este o garanție a procesului echitabil, nu o simplă regulă administrativă

Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară consacră, prin art. 13, două principii care trebuie citite împreună:

distribuirea aleatorie a dosarelor și continuitatea.

Art. 58 alin. (1) precizează că repartizarea cauzelor pe completuri de judecată se realizează aleatoriu, în sistem informatizat, iar alin. (2) stabilește că o cauză repartizată unui complet nu poate fi trecută altui complet decât în condițiile prevăzute de lege.

Înalta Curte a explicat finalitatea acestor reguli într-o formulare deosebit de relevantă: repartizarea aleatorie urmărește înlăturarea formelor de control asupra modului în care procesele ajung la completele de judecată și reprezintă un mecanism prin care atribuirea cauzei este sustrasă influențelor subiective și intereselor nelegitime.

Continuitatea este complementul natural al acestei garanții: odată ce dosarul a fost repartizat legal unui complet, cauza trebuie, în principiu, să rămână la acel complet.

Avem, așadar, două întrebări diferite:

Cum ajunge cauza la un anumit judecător?

și

În ce condiții rămâne ulterior la acel judecător?

Dar înaintea amândurora există o întrebare și mai puțin discutată:

Cum ia naștere dosarul care urmează să fie repartizat?

În cazul unor propuneri de arestare privind un număr mare de inculpați, tocmai aceasta poate deveni problema decisivă.

I. CINE FORMEAZĂ DOSARUL?

2. Poate o singură propunere privind mai mulți inculpați să genereze mai multe dosare?

Da.

Și aici apare prima corecție necesară față de teza exprimată în relatarea publică.

Nu orice separare a unor inculpați în dosare distincte presupune o disjungere, în sensul Codului de procedură penală.

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești conține o normă specială aplicabilă procedurilor desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți.

Art. 102 alin. (3) prevede că, atunci când soluționarea unei cereri, propuneri, plângeri sau contestații de către un singur judecător de drepturi și libertăți nu este posibilă din cauza numărului mare al inculpaților, pot fi constituite mai multe dosare, pe grupuri de inculpați.

Mai mult, textul stabilește expres cine determină mecanismul:

„Modalitatea de constituire a dosarelor pe grupuri de inculpați se stabilește de președintele instanței.”

Regula se aplică atât primei sesizări, cât și celor formulate ulterior în aceeași cauză în cursul urmăririi penale.

Prin urmare, din punct de vedere juridic, schema:

un referat al procurorului → mai multe dosare judiciare

este posibilă fără să existe anterior o încheiere judecătorească de disjungere.

Aceasta nu este disjungerea clasică a unei cauze deja înregistrate și repartizate.

Este un mecanism special de constituire a dosarelor înaintea soluționării sesizării de către judecătorul de drepturi și libertăți.

3. Dar cine decide care inculpat intră în fiecare grup?

Aici începe adevărata problemă.

Art. 102 alin. (3) nu conferă registraturii o putere discreționară de a alcătui grupurile după criterii stabilite de la caz la caz.

Textul spune că modalitatea de constituire a dosarelor pe grupuri de inculpați este stabilită de președintele instanței.

Prin urmare, într-o situație concretă trebuie identificate cel puțin:

actul prin care a fost stabilită modalitatea de constituire a grupurilor;

criteriile prevăzute de acesta;

persoana care le-a aplicat;

momentul constituirii fiecărui dosar;

și relația dintre această operațiune și repartizarea ulterioară.

Nu rezultă din Regulament că inculpații trebuie distribuiți aleatoriu între grupuri.

Aceasta ar fi o concluzie care depășește textul normativ.

Dar rezultă o altă exigență: constituirea grupurilor nu poate transforma etapa administrativă care precede repartizarea într-un mecanism prin care să poată fi influențat judecătorul căruia îi va reveni cauza.

De aceea, criteriul trebuie să poată fi identificat și verificat.

4. De ce este atât de importantă această etapă?

Pentru că repartizarea aleatorie operează după ce dosarul a fost constituit.

Calculatorul nu stabilește cine formează grupul de inculpați.

El repartizează dosarul care a fost deja configurat și introdus în sistem.

Așadar, într-un caz în care o sesizare privind 14 inculpați devine două dosare privind câte șapte persoane, nu este suficient să verificăm ce a făcut ECRIS.

Trebuie verificat și ce s-a întâmplat înainte de ECRIS.

Aceasta poate fi cea mai importantă distincție a întregii probleme.

II. CINE REPARTIZEAZĂ DOSARUL?

5. Ce înseamnă, juridic, „repartizare aleatorie”?

Art. 58 din Legea nr. 304/2022 impune repartizarea aleatorie în sistem informatizat.

Mai mult, legea prevede auditarea externă periodică a sistemului inclusiv în scopul identificării vulnerabilităților privind vicierea sau influențarea repartizării aleatorii.

Aceasta confirmă că finalitatea normei nu este simpla utilizare a unui program informatic.

Finalitatea este eliminarea posibilității ca o persoană să poată determina discreționar:

„dosarul acesta trebuie să ajungă la judecătorul X”.

Înalta Curte a exprimat aceeași idee: repartizarea trebuie să constituie o modalitate de atribuire a cauzelor sustrasă influențelor subiective și intereselor nelegitime.

6. CEDO: contează și ceea ce se întâmplă înaintea repartizării

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului oferă un reper important.

În cauza DMD GROUP, a.s. c. Slovaciei, președintele unei instanțe redistribuise o cauză propriului complet, după care o soluționase chiar în aceeași zi.

CEDO a constatat încălcarea art. 6 §1.

Curtea a observat că, atunci când atribuțiile administrative de conducere a instanței interferează cu atribuțiile jurisdicționale, sunt necesare norme suficient de clare și garanții împotriva abuzului.

În cauza respectivă exista o marjă considerabilă de apreciere a președintelui instanței, iar redistribuirea fusese realizată printr-o măsură individuală.

Situația nu este identică celei discutate aici.

Principiul este însă relevant.

Nu este suficient ca ultimul act din lanțul repartizării să fie automatizat dacă operațiunile anterioare care determină cauza supusă repartizării permit o intervenție discreționară asupra rezultatului.

7. Repetarea acelorași două complete dovedește manipularea repartizării?

Nu.

Aceasta este o distincție importantă.

Faptul că mai multe dosare provenind din aceeași anchetă ajung, două zile consecutiv, la aceleași două complete poate ridica întrebări.

Dar probabilitatea aparent redusă a unui rezultat nu constituie probă juridică a manipulării.

Trebuie verificat mecanismul.

Mai ales pentru că Regulamentul conține reguli speciale de continuitate pentru judecătorul de drepturi și libertăți.

Art. 102 alin. (1) stabilește că sesizările sunt înregistrate ca dosare distincte, dar sunt evidențiate în legătură cu dosarul privind prima sesizare formulată în cauză.

Persoana care efectuează repartizarea trebuie să verifice în ECRIS existența sesizărilor anterioare și să întocmească un proces-verbal.

Prin urmare, repetarea unui judecător poate avea o explicație juridică rezultată din regulile de continuitate.

Trebuie aflat care regulă a produs rezultatul, nu dedusă nelegalitatea din rezultatul însuși.

III. CUM SE VERIFICĂ REPARTIZAREA?

8. Întrebarea corectă nu este „cât de probabil era?”, ci „poate fi reconstruit traseul?”

Într-o asemenea cauză, verificarea serioasă ar trebui să pornească de la documente.

Ar trebui stabilite:

• sesizarea sau sesizările procurorului;
• numărul dosarului de urmărire penală;
• actul președintelui instanței privind modalitatea constituirii grupurilor în temeiul art. 102 alin. (3);
• criteriul efectiv utilizat pentru alcătuirea fiecărui grup;
• data și ora constituirii fiecărui dosar;
• procesul-verbal întocmit potrivit art. 102 alin. (2);
• raportul de repartizare ECRIS pentru fiecare dosar;
• completele eligibile la momentul repartizării;
• eventualele completuri excluse ori blocate;
• temeiul oricărei atribuiri realizate în aplicarea continuității;
• istoricul operațiunilor relevante din ECRIS.

Numai după această verificare poate fi formulată o concluzie.

Repartizarea aleatorie trebuie să fie nu doar informatică, ci și auditabilă.

IV. ACELAȘI JUDECĂTOR POATE SOLUȚIONA PROPUNERI PRIVIND COINCULPAȚI?

9. Faptul că un judecător a arestat ieri alți coinculpați nu îl face automat incompatibil astăzi

Aceasta este a doua corecție importantă.

În situația relatată public, unul dintre judecători fusese recuzat deoarece, cu mai puțin de 24 de ore înainte, dispusese arestarea preventivă a altor persoane din aceeași cauză.

Dar jurisprudența CEDO nu permite concluzia automată că un judecător aflat într-o asemenea situație este lipsit de imparțialitate.

În Mucha c. Slovaciei, Curtea a stabilit că simplul fapt că un judecător a luat anterior decizii privind aceeași infracțiune sau a judecat anterior un coinculpat într-o procedură separată nu este, prin el însuși, suficient pentru a pune la îndoială imparțialitatea sa.

Această regulă a fost reiterată recent în Gorše c. Sloveniei.

Întrebarea relevantă este alta:

Ce a stabilit judecătorul în prima hotărâre?

10. Când apare problema imparțialității obiective?

CEDO trasează o limită foarte precisă.

Problema apare atunci când hotărârea anterioară conține o evaluare detaliată a rolului persoanei care urmează să fie judecată ulterior, o calificare concretă a participării acesteia sau constatări care echivalează cu stabilirea faptului că acea persoană a îndeplinit elementele necesare săvârșirii infracțiunii.

Aplicată unei cauze cu mai multe „loturi”, diferența este fundamentală.

Să presupunem că judecătorul soluționează luni propunerea de arestare privind inculpații A-E și marți propunerea privind inculpații F-J.

Dacă în prima încheiere analizează numai conduita lui A-E, simplul fapt că marți îi judecă pe F–J nu demonstrează lipsa imparțialității.

Dar dacă în încheierea de luni stabilește deja că:

„grupul din care făceau parte A–J a atacat forțele de ordine”,

că:

„inculpații au acționat concertat”,

sau face alte constatări concrete asupra conduitei lui F–J,

situația devine diferită.

Pentru că judecătorul poate fi chemat marți să examineze tocmai fapte asupra cărora formulase luni constatări susceptibile să anticipeze evaluarea sa.

Acesta este terenul imparțialității obiective.

V. O ALTĂ PROBLEMĂ: „ARESTAREA ÎN BLOC”

11. Dosarele pot fi grupate. Arestarea nu poate fi colectivă

Trebuie separate două operațiuni.

Gruparea administrativă a inculpaților într-un dosar este permisă de art. 102 alin. (3) din Regulament.

Dar aceasta nu transformă măsura preventivă într-o măsură colectivă.

Fiecare inculpat rămâne titular individual al dreptului la libertate.

De aceea, pentru fiecare trebuie stabilite separat condițiile care justifică privarea de libertate.

Nu este suficient:

„a participat la același protest”,

„face parte din același grup”,

„ceilalți au avut un comportament violent”

sau

„faptele inculpaților prezintă, în ansamblu, gravitate ridicată”.

Trebuie analizată conduita persoanei concrete și necesitatea măsurii preventive față de acea persoană.

Așadar:

individualizarea administrativă a dosarelor nu înlocuiește individualizarea jurisdicțională a măsurii preventive.

12. Aceeași măsură pentru toți nu dovedește însă, singură, o „arestare colectivă”

Nici aici concluzia nu trebuie anticipată.

Faptul că zece inculpați primesc fiecare câte 30 de zile de arest preventiv nu demonstrează, prin el însuși, că judecătorul nu a făcut o analiză individuală.

Este posibil ca, după examinarea separată a situației fiecăruia, aceeași măsură să fie justificată pentru toți.

Problema apare dacă motivarea demonstrează contrariul:

dacă argumentele sunt stereotipe;

dacă faptele unuia sunt transferate celorlalți;

dacă gravitatea conduitei grupului substituie analiza conduitei individuale;

sau dacă instanța nu explică de ce o măsură mai puțin intruzivă nu este suficientă pentru persoana concretă.

Prin urmare, ceea ce trebuie comparat nu este numai dispozitivul încheierilor, ci mai ales motivarea lor.

VI. DOSARUL RĂMAS PE MASA JUDECĂTORULUI

13. Este acesta dovada că soluția fusese stabilită înaintea deliberării?

Situația relatată public este, fără îndoială, neobișnuită: după terminarea dezbaterilor, judecătorul s-ar fi retras pentru deliberare, în timp ce dosarul fizic ar fi rămas în sala de judecată.

Dar juridic trebuie evitată o concluzie automată.

Faptul că dosarul fizic a rămas în sală nu demonstrează singur că soluția fusese prestabilită.

Judecătorul participase la întreaga procedură, putea studia anterior dosarul și putea avea acces la anumite documente în format electronic.

Prin urmare, faptul trebuie analizat contextual.

Poate deveni relevant dacă este coroborat cu alte elemente:

durata și complexitatea dosarului;

volumul materialului probator;

argumentele concrete formulate de apărare;

contradicțiile probatorii invocate;

durata deliberării;

motivarea efectivă a soluției;

și, mai ales, măsura în care încheierea răspunde argumentelor individuale formulate de fiecare inculpat.

Un incident procedural neobișnuit poate justifica întrebări.

Nu permite însă, fără alte elemente, concluzia că judecătorul „nu avea nevoie de dosar pentru că soluția era deja decisă”.

Aceasta ar fi o concluzie asupra stării intelectuale a magistratului pe care faptul exterior, izolat, nu o poate demonstra.

VII. CE TREBUIE VERIFICAT ÎN CAUZA CONCRETĂ?

14. Trei întrebări, trei analize juridice diferite

Cazul relatat public ar trebui analizat pe trei paliere care nu trebuie confundate.

A. Constituirea dosarelor

Întrebarea este:

În baza cărui act și după ce criteriu au fost împărțiți inculpații în grupuri?

Trebuie verificată aplicarea art. 102 alin. (3) din Regulament.

B. Repartizarea dosarelor

Întrebarea este:

Prin ce mecanism concret fiecare dintre dosarele rezultate a ajuns la Completul 1 sau Completul 8?

Trebuie verificate rapoartele ECRIS, completele eligibile și eventualele reguli de continuitate.

C. Imparțialitatea judecătorului

Întrebarea nu este:

„A mai arestat judecătorul ieri alți inculpați?”

ci:

„În motivarea soluției de ieri, judecătorul a făcut deja constatări asupra faptelor sau responsabilității inculpaților pe care urma să-i judece astăzi?”

Aceasta este întrebarea relevantă prin prisma jurisprudenței Mucha și Gorše.

VIII. DE LA SUSPICIUNE LA VERIFICARE

15. De ce transparența este esențială tocmai în asemenea cauze

În cauzele cu mare expunere publică, răspunsul instituțional la suspiciunile privind repartizarea nu ar trebui să constea nici în respingerea lor ca fiind imposibile, nici în acceptarea lor numai pentru că rezultatul pare neobișnuit.

Există o soluție mult mai simplă:

verificarea documentelor.

Dacă grupurile au fost constituite potrivit unei modalități stabilite anterior de președintele instanței, aceasta trebuie să rezulte din actele relevante.

Dacă dosarele au fost repartizate aleatoriu, rapoartele ECRIS trebuie să reflecte operațiunea.

Dacă atribuirea la același judecător rezultă dintr-o regulă de continuitate, trebuie să poată fi identificat temeiul aplicării acesteia.

Dacă anumite complete nu au participat la repartizare, trebuie să existe explicația juridică a excluderii lor.

Această abordare este compatibilă și cu jurisprudența CEDO.

În DMD GROUP, Curtea a acordat importanță tocmai existenței unor reguli suficient de clare și a unor garanții împotriva arbitrariului atunci când atribuțiile administrative privind gestionarea instanței pot influența desemnarea judecătorului unei cauze.

Într-un stat de drept, repartizarea aleatorie nu trebuie să fie un act de credință.

Trebuie să fie un mecanism verificabil.

Concluzie. Nu „hazardul” trebuie judecat, ci procedura

Faptul că mai multe dosare provenite din aceeași anchetă ajung succesiv la aceiași judecători poate părea surprinzător.

Dar dreptul nu stabilește legalitatea repartizării prin calculul intuitiv al probabilităților.

Există norme speciale care permit constituirea mai multor dosare pe grupuri de inculpați. Există reguli privind repartizarea aleatorie. Există reguli de continuitate. Și există standarde europene privind imparțialitatea judecătorului care s-a pronunțat anterior asupra unor coinculpați.

De aceea, analiza juridică trebuie să urmeze traseul real al cauzei:

Cine a format dosarele?

După ce criterii?

În baza cărui act?

Cum a fost repartizat fiecare dintre ele?

Care erau completele eligibile?

De ce au revenit cauzele acelorași judecători?

Ce stabiliseră acești judecători în încheierile pronunțate anterior?

Și a fost analizată individual necesitatea privării de libertate pentru fiecare inculpat?

Răspunsurile nu trebuie presupuse.

Ele trebuie să rezulte din documente.

Tocmai aici se află diferența dintre suspiciune și demonstrație juridică.

Repartizarea aleatorie nu înseamnă doar că un calculator a indicat un complet.

Înseamnă că întregul traseu prin care cauza a ajuns la acel complet trebuie să fie guvernat de norme prestabilite și să fie ferit de intervenții capabile să determine rezultatul.

Iar imparțialitatea nu înseamnă că un judecător nu poate soluționa succesiv proceduri referitoare la coinculpați.

Înseamnă că, atunci când o face, trebuie să poată examina cauza fiecărei persoane fără ca soluția sa să fi fost anticipată prin constatările făcute anterior.

De aceea, în cazul relatat public, întrebarea juridică decisivă nu este:

„Cum a fost posibil ca dosarele să ajungă din nou la aceiași judecători?”

Ci:

„Putem reconstrui, document cu document, mecanismul juridic prin care au ajuns acolo?”

Dacă răspunsul este da, regularitatea repartizării poate fi verificată.

Dacă răspunsul este nu, problema nu mai este una de probabilitate.

Este una de transparență și verificabilitate a garanțiilor procesului echitabil.

Notă editorială

Prezentul articol analizează exclusiv cadrul juridic privind constituirea și repartizarea dosarelor în fața judecătorului de drepturi și libertăți, continuitatea completului, imparțialitatea și individualizarea măsurilor preventive. Situația prezentată în spațiul public constituie punctul de plecare al analizei. Împrejurările concrete nu au fost verificate prin consultarea dosarelor judiciare, a rapoartelor ECRIS, a încheierilor pronunțate sau a actelor administrative interne ale instanței. În consecință, articolul nu formulează o concluzie privind legalitatea repartizării ori temeinicia măsurilor preventive dispuse în cauzele respective.