O arestare preventivă justificată inițial poate deveni contrară Convenției europene a drepturilor omului dacă instanțele nu mai verifică efectiv necesitatea continuării privării de libertate.
Aceasta este concluzia hotărârii pronunțate la 10 noiembrie 2026 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beleri împotriva Albaniei (cererea nr. 28070/23).
Curtea a constatat că arestarea preventivă inițială a reclamantului, cercetat pentru fraudă electorală, fusese justificată. În schimb, menținerea măsurii, cel puțin după trimiterea sa în judecată, nu mai era susținută de motive suficiente.
Hotărârea nu stabilește un principiu jurisprudențial nou. Curtea aplică și concretizează principiile dezvoltate în jurisprudența sa anterioară, în special în hotărârile Buzadji împotriva Republicii Moldova și Merabishvili împotriva Georgiei, pronunțate de Marea Cameră.
Particularitatea cauzei Beleri constă în aplicarea acestor principii unei situații în care instanțele naționale au tratat hotărârile anterioare privind arestarea preventivă ca având autoritate de lucru judecat, au condiționat reexaminarea măsurii de prezentarea unor împrejurări noi și nu au evaluat suficient evoluția riscurilor procesuale.
Hotărârea prezintă interes direct pentru aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală român privind verificarea, revocarea și înlocuirea arestării preventive.
1. Circumstanțele cauzei
Dhionisios Alfred Beleri, cetățean albanez și grec, a candidat la funcția de primar al municipalității Himara, din Albania.
La 12 mai 2023, în timpul campaniei electorale, acesta a fost arestat, fiind suspectat că ar fi organizat cumpărarea unor voturi prin intermediul altor persoane.
La 13 mai 2023, instanța a dispus arestarea sa preventivă.
La 25 mai 2023, reclamantul a fost ales primar al municipalității Himara, iar la 19 iulie 2023 a fost trimis în judecată pentru fraudă electorală.
Instanțele albaneze au justificat arestarea preventivă prin existența unei suspiciuni rezonabile privind săvârșirea infracțiunii și prin mai multe riscuri procesuale: sustragerea de la procedurile judiciare, influențarea martorilor sau alterarea probelor și săvârșirea unor noi infracțiuni.
Au fost avute în vedere și antecedentele judiciare ale reclamantului. Într-o procedură penală anterioară, acesta fusese condamnat la trei ani de închisoare, dar pedeapsa nu fusese executată, deoarece reclamantul se sustrăsese până la împlinirea termenului de prescripție a executării.
Pe parcursul procedurilor penale, Beleri a solicitat în repetate rânduri înlocuirea arestării preventive cu o măsură mai puțin restrictivă.
A invocat, între altele, legăturile sale familiale și profesionale cu localitatea Himara, alegerea sa în funcția de primar, conduita avută în alte proceduri penale și faptul că, după administrarea probelor, riscul influențării martorilor nu mai putea fi considerat actual în aceiași termeni.
Cererile sale au fost respinse.
La 5 martie 2024, reclamantul a fost condamnat în primă instanță la doi ani de închisoare. Condamnarea a fost menținută în apel și, ulterior, de Curtea Supremă albaneză, la 26 martie 2026.
Perioada relevantă a arestării preventive, examinată de CEDO în temeiul art. 5 § 3 din Convenție, a fost cuprinsă între 12 mai 2023 și 5 martie 2024, însumând 9 luni și 21 de zile.
Curtea Europeană a examinat justificarea privării de libertate în această perioadă, fără a se pronunța asupra vinovăției reclamantului.
2. Cadrul convențional: dreptul la libertate și caracterul excepțional al arestării preventive
Articolul 5 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul la libertate și la siguranță.
Potrivit art. 5 § 3, orice persoană arestată sau deținută în condițiile art. 5 § 1 lit. c) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil sau să fie eliberată în cursul procedurii, eliberarea putând fi condiționată de garanții care să asigure prezentarea la judecată.
Din această dispoziție rezultă că arestarea preventivă trebuie justificată prin motive relevante și suficiente, iar necesitatea ei trebuie să persiste pe întreaga durată a privării de libertate.
Existența unei suspiciuni rezonabile privind săvârșirea unei infracțiuni reprezintă o condiție indispensabilă, dar nu suficientă, pentru continuarea arestării preventive.
Autoritățile judiciare trebuie să identifice și alte motive care justifică privarea de libertate, precum riscul de sustragere, influențarea martorilor, alterarea probelor sau săvârșirea unor noi infracțiuni.
Aceste riscuri trebuie susținute prin împrejurări concrete. Motivarea nu poate rămâne abstractă, generală sau stereotipă.
Principiile erau deja consacrate în jurisprudența CEDO
În § 70 din hotărârea Beleri, Curtea trimite expres la principiile generale stabilite în:
- Buzadji împotriva Republicii Moldova [MC], cererea nr. 23755/07, §§ 84–91, hotărârea din 5 iulie 2016;
- Merabishvili împotriva Georgiei [MC], cererea nr. 72508/13, §§ 222–225, hotărârea din 28 noiembrie 2017.
În cauza Buzadji, Marea Cameră a clarificat că obligația autorităților de a prezenta motive relevante și suficiente pentru arestarea preventivă există încă de la prima examinare judiciară a necesității măsurii, efectuată prompt după arestare.
În cauza Merabishvili, Curtea a sistematizat cerințele privind justificarea riscurilor procesuale și necesitatea evaluării lor concrete.
Aceste principii au fost dezvoltate printr-o jurisprudență constantă, inclusiv în cauzele Letellier împotriva Franței, Clooth împotriva Belgiei, Smirnova împotriva Rusiei și Labita împotriva Italiei.
Prin hotărârea Beleri, Curtea nu modifică aceste reguli. Ea le aplică unei situații concrete în care motivarea arestării preventive nu a evoluat corespunzător cu desfășurarea procesului penal.
3. De ce CEDO a considerat justificată arestarea preventivă inițială
Curtea a constatat că, pe întreaga perioadă examinată, existase o suspiciune rezonabilă privind săvârșirea infracțiunii de fraudă electorală.
Suspiciunea era susținută de probele administrate, inclusiv comunicații interceptate și declarații ale martorilor.
Prin urmare, încălcarea Convenției nu a rezultat din dispariția suspiciunii rezonabile.
Curtea a examinat separat dacă motivele suplimentare invocate de instanțele albaneze erau relevante și suficiente pentru arestarea inițială.
A avut în vedere natura sensibilă a acuzației, care privea integritatea procesului electoral, antecedentele reclamantului, comportamentul său într-o procedură penală anterioară și posibilitatea influențării martorilor sau a probelor.
De asemenea, ancheta se afla într-un stadiu incipient, iar reclamantul avea o poziție de influență în comunitatea locală.
În aceste împrejurări, Curtea a considerat că riscurile identificate justificau inițial privarea de libertate.
În § 88, CEDO a concluzionat că nu a existat o încălcare a art. 5 § 3 în privința dispunerii inițiale a arestării preventive.
Această parte a hotărârii confirmă că analiza convențională nu exclude luarea în considerare a gravității infracțiunii, a antecedentelor judiciare sau a influenței exercitate de persoana cercetată.
Totuși, aceste elemente trebuie evaluate individual și în legătură cu riscurile procesuale concrete.
4. De ce menținerea arestării a devenit contrară Convenției
Curtea a ajuns la o concluzie diferită în privința continuării arestării preventive.
În § 94–104, aceasta a identificat mai multe deficiențe ale controlului exercitat de instanțele naționale.
A. Gravitatea infracțiunii nu justifică, singură, continuarea arestării
Instanțele albaneze au acordat o importanță excesivă pericolului social al infracțiunii electorale.
CEDO a reamintit că gravitatea faptei sau consecințele acesteia nu pot constitui, prin ele însele, motive suficiente pentru menținerea arestării preventive.
În § 94, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa anterioară, inclusiv la hotărârile Hysa împotriva Albaniei și Ilijkov împotriva Bulgariei.
Gravitatea acuzației poate fi relevantă în evaluarea necesității măsurii, dar instanța trebuie să demonstreze existența unor riscuri concrete și să examineze posibilitatea aplicării unor măsuri mai puțin restrictive.
B. Hotărârile anterioare nu împiedică reevaluarea arestării preventive
Un aspect central al cauzei privește autoritatea de lucru judecat atribuită hotărârilor anterioare.
Instanțele albaneze au considerat că argumentele examinate la dispunerea arestării preventive nu mai puteau fi reevaluate în procedurile ulterioare, deoarece hotărârile inițiale deveniseră definitive.
În consecință, examinarea cererilor succesive de înlocuire a măsurii a fost limitată, în principal, la verificarea existenței unor împrejurări sau probe noi.
CEDO a respins această abordare.
În § 96–97, Curtea a explicat că argumentele reclamantului privind necesitatea continuării arestării trebuiau reexaminate, chiar dacă unele fuseseră invocate anterior.
Motivul este că împrejurările care justifică inițial arestarea preventivă se pot modifica în timp.
Caracterul definitiv al hotărârii prin care s-a dispus arestarea nu poate împiedica verificarea ulterioară a necesității privării de libertate.
Această concluzie nu înlătură efectele juridice ale hotărârilor definitive. Ea privește obligația instanțelor de a efectua o evaluare actualizată a măsurii preventive.
Instanța poate ajunge la aceeași concluzie ca în verificările anterioare, dar trebuie să demonstreze că riscurile procesuale continuă să existe.
C. Sarcina justificării continuării arestării revine autorităților
Curtea a criticat și transferarea asupra reclamantului a obligației de a demonstra că arestarea preventivă nu mai era necesară.
În § 97, CEDO a considerat că abordarea instanțelor albaneze, care condiționau reexaminarea de prezentarea unor împrejurări noi, inversa regula protecției libertății individuale consacrată de art. 5 din Convenție.
Arestarea preventivă constituie o excepție de la dreptul la libertate, permisă numai în cazurile și condițiile strict prevăzute de Convenție.
În consecință, justificarea necesității sale continue revine autorităților.
Această regulă nu înseamnă că inculpatul este scutit de obligația de a-și susține cererile prin argumente și împrejurări de fapt.
Distincția privește sarcina justificării privării de libertate: persoana arestată nu poate fi obligată să demonstreze, ca o condiție pentru examinarea efectivă a măsurii, că au intervenit împrejurări noi care înlătură riscurile procesuale.
D. Antecedentele judiciare trebuie evaluate în contextul actual
Instanțele albaneze au continuat să acorde o importanță decisivă condamnării anterioare a reclamantului și faptului că acesta se sustrăsese executării pedepsei.
CEDO a observat însă că procedura respectivă se desfășurase cu mai mult de un deceniu înaintea cauzei examinate.
Instanțele nu analizaseră suficient relevanța trecerii timpului.
De asemenea, nu examinaseră corespunzător conduita reclamantului într-o procedură penală ulterioară, în care acesta susținuse că răspunsese tuturor citațiilor.
Curtea a constatat și că argumentele privind legăturile familiale și profesionale ale reclamantului cu localitatea Himara fuseseră respinse fără o evaluare adecvată.
Rezultă că antecedentele judiciare pot fi avute în vedere la evaluarea riscului de sustragere sau de reiterare a conduitei infracționale, dar relevanța lor actuală trebuie explicată.
Simpla existență a unei condamnări anterioare nu este suficientă pentru justificarea continuării arestării preventive.
E. Riscul influențării probelor trebuie reevaluat în funcție de evoluția anchetei
În § 101, Curtea a constatat că instanțele albaneze nu ținuseră seama suficient de progresul anchetei și de faptul că reclamantul fusese trimis în judecată.
Acestea nu identificaseră probe concrete care mai trebuiau obținute sau care continuau să fie expuse riscului de alterare.
CEDO a reamintit că, în mod obișnuit, riscurile legate de administrarea probelor se diminuează pe măsură ce ancheta avansează, martorii sunt audiați și verificările sunt efectuate.
Aceasta nu înseamnă că riscul influențării probelor dispare automat la finalizarea urmăririi penale.
Instanța trebuie însă să explice, în raport cu situația concretă a cauzei, de ce riscul continuă să existe.
F. Măsurile alternative trebuie examinate efectiv
Curtea a reproșat instanțelor naționale faptul că nu analizaseră în mod real posibilitatea aplicării unor măsuri preventive neprivative de libertate.
În § 103, CEDO a observat că autoritățile nu examinaseră efectiv dacă durata arestării depășise un termen rezonabil sau dacă existau măsuri alternative capabile să asigure prezentarea reclamantului la judecată.
Obligația de examinare a alternativelor nu presupune că orice măsură mai ușoară trebuie acceptată.
Instanța poate menține arestarea preventivă dacă demonstrează, prin motive concrete și individualizate, că măsurile alternative sunt insuficiente pentru prevenirea riscurilor identificate.
5. Ce a decis Curtea Europeană
În § 103, CEDO a concluzionat că cererile reclamantului de înlocuire a arestării preventive nu fuseseră examinate printr-o evaluare reală și completă a împrejurărilor relevante.
Deficiențele au fost accentuate de aplicarea autorității de lucru judecat hotărârilor inițiale și de importanța excesivă acordată gravității infracțiunii.
Motivarea instanțelor nu evoluase corespunzător cu situația procesuală.
În consecință, în § 104, Curtea a constatat că, cel puțin de la 19 iulie 2023, data trimiterii în judecată, arestarea preventivă nu mai era susținută de motive suficiente, fiind încălcat art. 5 § 3 din Convenție.
Prin hotărârea din 10 noiembrie 2026, pronunțată în unanimitate, Curtea a decis:
- că nu a existat o încălcare a art. 5 § 3 în privința arestării preventive inițiale;
- că a existat o încălcare a art. 5 § 3 în privința menținerii arestării, cel puțin de la 19 iulie 2023;
- că statul albanez trebuie să plătească reclamantului 450 de euro pentru prejudiciul moral și 5.000 de euro pentru cheltuieli de judecată.
Curtea a respins cererea de reparare a prejudiciului material, considerând că nu fusese demonstrată legătura de cauzalitate necesară între încălcarea constatată și pierderea veniturilor invocată de reclamant.
Hotărârea a fost pronunțată de o Cameră a Curții și nu era definitivă la data de 12 noiembrie 2026. Definitivarea sa este supusă condițiilor prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție.
6. O evoluție relevantă a jurisprudenței instanței supreme albaneze
Hotărârea Beleri prezintă și o evoluție a dreptului intern albanez, intervenită anterior pronunțării CEDO.
În § 53–54 și § 98, Curtea examinează modificarea jurisprudenței Curții Supreme a Albaniei.
Prin Decizia de unificare nr. 80 din 4 mai 2026, instanța supremă albaneză a revizuit interpretarea consacrată anterior prin Decizia nr. 7/2011.
Noua orientare stabilește că obligația justificării dispunerii și continuării arestării preventive revine acuzării, iar instanțele trebuie să examineze necesitatea măsurii în fiecare etapă procedurală.
De asemenea, instanțele sunt obligate să analizeze efectiv posibilitatea aplicării unor măsuri mai puțin restrictive și să explice de ce acestea sunt insuficiente.
Pericolul concret nu poate fi dedus exclusiv sau în principal din natura infracțiunii ori din limitele pedepsei.
Această modificare jurisprudențială a intervenit înaintea hotărârii CEDO din 10 noiembrie 2026 și nu reprezintă un efect al acesteia.
Ea arată însă convergența dintre interpretarea actuală a dreptului albanez și exigențele art. 5 § 3 din Convenție.
7. Relevanța hotărârii pentru dreptul procesual penal român
Principiile aplicate în cauza Beleri sunt relevante pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală român privind arestarea preventivă.
Articolul 202 CPP reglementează condițiile generale ale măsurilor preventive, inclusiv necesitatea și proporționalitatea acestora.
Articolul 223 CPP stabilește condițiile specifice ale arestării preventive.
Articolul 242 CPP reglementează revocarea și înlocuirea măsurilor preventive.
Articolele 207 și 208 CPP prevăd verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății.
Aceste dispoziții trebuie aplicate în concordanță cu art. 5 din Convenție și cu jurisprudența Curții Europene.
A. Verificarea periodică presupune o evaluare actuală
În cursul judecății, art. 208 alin. (4) CPP impune verificarea din oficiu a arestării preventive și a arestului la domiciliu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile.
Instanța trebuie să stabilească dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii sau dacă au apărut temeiuri noi care justifică menținerea acesteia.
Respectarea termenului procedural nu este suficientă pentru conformitatea cu art. 5 § 3 din Convenție.
Verificarea trebuie să fie efectivă, iar motivarea să demonstreze necesitatea actuală a privării de libertate.
Încheierea prin care instanța constată, fără o analiză individualizată, că temeiurile inițiale subzistă poate ridica probleme de compatibilitate cu Convenția.
Aceasta nu înseamnă că motivele avute în vedere anterior nu mai pot fi utilizate.
Instanța poate menține arestarea pentru aceleași riscuri procesuale, dacă demonstrează că ele continuă să existe și că justifică privarea de libertate la momentul noii examinări.
B. Revocarea și înlocuirea arestării preventive sunt instituții distincte
Articolul 242 CPP reglementează separat revocarea măsurii preventive și înlocuirea acesteia cu o măsură mai ușoară.
Potrivit alin. (1), revocarea intervine atunci când au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea acesteia.
În schimb, potrivit alin. (2), înlocuirea cu o măsură preventivă mai ușoară presupune îndeplinirea condițiilor legale pentru noua măsură și aprecierea că aceasta este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) CPP.
Evaluarea se realizează în raport cu împrejurările concrete ale cauzei și conduita procesuală a inculpatului.
Textul art. 242 alin. (2) nu instituie, ca cerință autonomă, obligația inculpatului de a demonstra apariția unor împrejurări noi.
Prin urmare, respingerea unei cereri de înlocuire exclusiv pentru că inculpatul nu a prezentat fapte noi poate ridica probleme din perspectiva art. 5 § 3, dacă instanța nu examinează efectiv necesitatea continuării privării de libertate.
Totuși, hotărârea Beleri nu obligă instanța să admită orice cerere succesivă de înlocuire.
Menținerea arestării rămâne posibilă dacă există motive relevante și suficiente, actuale și individualizate, care demonstrează necesitatea măsurii și insuficiența alternativelor.
C. Caracterul definitiv al încheierilor nu exclude verificarea ulterioară
În dreptul procesual penal român, încheierea definitivă prin care s-a dispus sau menținut arestarea preventivă produce efectele prevăzute de lege.
Totuși, caracterul său definitiv nu împiedică verificarea ulterioară a legalității și temeiniciei măsurii, în condițiile art. 207, 208 și 242 CPP.
Această verificare are un obiect temporal distinct: necesitatea continuării privării de libertate în raport cu situația existentă la momentul examinării.
Prin urmare, instanța nu este chemată să rejudecе, în afara căilor procedurale prevăzute de lege, legalitatea unei încheieri anterioare definitive.
Ea trebuie însă să stabilească dacă arestarea preventivă continuă să fie necesară.
Distincția este esențială pentru aplicarea principiilor din hotărârea Beleri.
D. Gravitatea acuzației și antecedentele nu înlocuiesc analiza riscurilor
În aplicarea art. 223 CPP, instanța trebuie să identifice temeiurile legale și împrejurările concrete care justifică arestarea preventivă.
În ipoteza art. 223 alin. (2), evaluarea pericolului pentru ordinea publică presupune examinarea criteriilor prevăzute de lege și a necesității privării de libertate.
Gravitatea acuzației și limitele pedepsei pot fi relevante, dar nu justifică automat arestarea sau menținerea acesteia.
La fel, antecedentele judiciare pot avea relevanță pentru evaluarea riscurilor procesuale, însă instanța trebuie să explice legătura lor cu situația actuală.
Principiile din hotărârea Beleri impun o evaluare individualizată, nu o prezumție automată de periculozitate.
8. Exemplu practic: când devine insuficientă motivarea menținerii arestării
Să presupunem că un inculpat este arestat preventiv într-un dosar privind fapte de corupție.
La momentul dispunerii măsurii, instanța constată existența unei suspiciuni rezonabile și a unui risc concret de influențare a martorilor și de alterare a probelor.
După patru luni, martorii relevanți au fost audiați, înscrisurile au fost ridicate, iar urmărirea penală s-a încheiat.
La verificarea periodică, instanța menține arestarea, motivând că faptele sunt grave și că temeiurile inițiale nu s-au modificat.
O asemenea motivare poate fi insuficientă din perspectiva art. 5 § 3 din Convenție.
Instanța ar trebui să examineze dacă riscurile inițiale continuă să existe, ce împrejurări concrete le susțin și de ce acestea nu pot fi prevenite printr-o măsură mai puțin restrictivă.
Administrarea probelor nu determină automat încetarea oricărui risc procesual.
Totuși, evoluția situației probatorii trebuie analizată, iar menținerea arestării trebuie justificată prin raportare la împrejurările actuale.
Aceasta este consecința practică a principiilor aplicate de CEDO în cauza Beleri.
9. Concluzie: fiecare menținere a arestării trebuie justificată
Hotărârea Beleri împotriva Albaniei confirmă și concretizează jurisprudența constantă a Curții Europene privind caracterul excepțional al arestării preventive și obligația autorităților judiciare de a justifica necesitatea continuării acesteia.
Curtea nu a stabilit că trimiterea în judecată determină automat încetarea arestării preventive.
De asemenea, nu a exclus posibilitatea menținerii măsurii pentru riscuri procesuale identificate anterior.
A constatat însă că instanțele albaneze nu au efectuat o evaluare reală și completă a împrejurărilor relevante și nu au explicat suficient de ce privarea de libertate continua să fie necesară.
Pentru instanțele din România, hotărârea oferă un reper suplimentar pentru aplicarea art. 202, 207, 208, 223 și 242 CPP.
Fiecare verificare a arestării preventive trebuie să stabilească dacă privarea de libertate continuă să fie necesară și proporțională, iar această concluzie trebuie susținută prin motive concrete, actuale și individualizate.
Caracterul definitiv al hotărârilor anterioare nu poate transforma controlul judiciar ulterior într-o simplă confirmare a concluziilor deja formulate.
Aceasta este exigența care rezultă din jurisprudența constantă a Curții Europene și pe care hotărârea Beleri o aplică în mod concret.
Surse juridice
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Beleri împotriva Albaniei, cererea nr. 28070/23, hotărârea din 10 noiembrie 2026, în special §§ 70–104.
- CEDO, Buzadji împotriva Republicii Moldova [MC], cererea nr. 23755/07, hotărârea din 5 iulie 2016, §§ 84–91.
- CEDO, Merabishvili împotriva Georgiei [MC], cererea nr. 72508/13, hotărârea din 28 noiembrie 2017, §§ 222–225.
- Convenția europeană a drepturilor omului, art. 5.
- Codul de procedură penală, art. 202, 207, 208, 223 și 242.
