CNA, creatorii de pe platforme și frontiera digitală a audiovizualului. O lectură juridică esențială pentru 2026
În 2026, Consiliul Național al Audiovizualului a intrat în spațiul digital cu un pas decisiv: Decizia nr. 116/2026, un act normativ care reglementează notificarea și evidența serviciilor media audiovizuale. Pentru prima dată, creatorii de conținut de pe platforme precum YouTube, TikTok sau Instagram au devenit parte din ecuația juridică a audiovizualului.
Dar întrebarea care a dominat dezbaterea publică rămâne:
Poate un creator de pe platforme să fie considerat furnizor de servicii media audiovizuale la cerere?
Răspunsul nu este intuitiv. Iar pentru a-l înțelege, trebuie să privim dincolo de zgomotul mediatic, spre arhitectura juridică europeană: Legea audiovizualului nr. 504/2002, Directiva 2010/13/UE (revizuită prin Directiva 2018/1808) și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
I. CNA nu poate rescrie legea. Poate doar să o aplice.
În ordinea juridică, CNA este un reglementator secundar. Decizia sa este un act administrativ normativ, subordonat legii.
Aceasta înseamnă că CNA poate organiza proceduri, poate detalia mecanisme, poate clarifica noțiuni.
Nu poate crea definiții noi. Nu poate extinde domeniul legii. Nu poate transforma utilizatori în furnizori prin criterii administrative.
Aceasta este regula de aur a ierarhiei normative.
II. Ce este, în mod real, un serviciu media audiovizual la cerere?
Legea și Directiva cer cumulativ:
- activitate economică reală;
- furnizarea de programe către public;
- un scop principal de informare, educare sau divertisment;
- existența unui furnizor de servicii media;
- responsabilitate editorială efectivă;
- un catalog de programe organizat de furnizor;
- vizionare la cererea utilizatorului.
Aceste elemente sunt constitutive. Dacă lipsesc, nu există serviciu media audiovizual – indiferent câți urmăritori are creatorul.
III. Creatorii de pe platforme: pot fi furnizori, dar numai în anumite condiții
Directiva 2018/1808 a deschis explicit posibilitatea ca un canal de pe o platformă să fie considerat serviciu media audiovizual.
Dar această posibilitate nu este automată.
Nu mediul tehnic contează, ci funcția canalului.
CJUE a arătat în cauza New Media Online că videoclipurile scurte pot fi programe. Dar a arătat și că simpla existență a unei pagini cu videoclipuri nu este suficientă pentru a vorbi despre un catalog editorial. Platforma organizează algoritmic conținutul. Creatorul decide ce postează, dar nu controlează arhitectura distribuției.
IV. Responsabilitatea editorială – criteriul care separă creatorul de furnizor
Responsabilitatea editorială este pivotul juridic al întregii discuții.
Directiva cere control efectiv asupra:
- selecției programelor;
- organizării acestora în catalog.
Creatorul trebuie să controleze oferta audiovizuală ca serviciu, nu doar să publice materiale.
V. Activitatea economică: nu orice beneficiu înseamnă serviciu
Pentru a fi serviciu media, activitatea trebuie să aibă caracter economic.
CJUE a stabilit în Papasavvas și Mc Fadden că:
- serviciile gratuite pot fi economice dacă sunt remunerate prin publicitate;
- promovarea propriilor produse poate transforma activitatea într-un serviciu economic.
Dar cadourile virtuale sporadice nu sunt suficiente.
VI. Pragurile CNA nu definesc serviciul media
Art. 36 introduce praguri:
- 100.000 urmăritori;
- minimum 24 materiale în ultimele 12 luni;
- obținerea unui avantaj patrimonial.
Acestea pot avea rol administrativ.
Dar nu pot crea serviciul media.
Legea și Directiva nu cer nici urmăritori, nici număr de materiale, nici nivel de venit.
VII. Riscul de supraincluziune și subincluziune
Subincluziune
Un creator profesionist, cu activitate economică reală, poate avea 90.000 de urmăritori.
Conform legii, este furnizor.
Conform Deciziei, nu.
Supraincluziune
Un creator cu 120.000 de urmăritori, fără activitate economică, fără catalog editorial, fără responsabilitate editorială, ar putea fi considerat furnizor doar pe baza pragurilor. Aceasta ar extinde nelegal domeniul legii.
VIII. Avizul CNA: notificare, nu autorizație
Legea prevede un regim de notificare, nu de autorizare.
Totuși, Decizia 116/2026 folosește termeni ambigui:
- „respingerea notificării”;
- „avizul conferă calitatea”;
- „încetarea dreptului de a furniza”.
Interpretarea conformă este esențială:
Avizul constată calitatea, nu o creează.
IX. Sancțiunile: aplicare strictă, în limitele legalității europene
Hotărârea CJUE Makeleio și Zougla (2025) este decisivă:
normele sancționatorii trebuie să fie clare, previzibile și accesibile.
Autoritățile nu pot extinde prin interpretare domeniul unei obligații sancționabile.
Creatorul trebuie să poată determina în mod rezonabil dacă este sau nu furnizor.
X. Concluzia: Decizia CNA poate funcționa, dar numai printr-o interpretare conformă cu legea și cu Directiva
Pe scurt:
- CNA poate organiza procedura.
- CNA nu poate redefini serviciul media.
- Creatorii nu devin furnizori doar pentru că ating pragurile.
- Calitatea de furnizor trebuie să rezulte din lege, nu din decizie
XI. Ce înseamnă asta pentru creatorii de pe platforme?
Dacă ai peste 100.000 de urmăritori, dar:
- nu ai activitate economică reală;
- nu ai publicitate, sponsorizări sau abonamente;
- nu ai un catalog editorial propriu;
- nu controlezi organizarea conținutului;
- nu ai responsabilitate editorială în sensul Directivei;
nu ești furnizor de servicii media audiovizuale, chiar dacă îndeplinești pragurile CNA.
XII. De ce contează această discuție?
Pentru că reglementarea platformelor este inevitabilă.
Pentru că creatorii trebuie protejați de interpretări excesive.
Pentru că sancțiunile trebuie aplicate doar în limitele legii.
Pentru că educația juridică este esențială într-o societate digitală.